Povestea cu instanţa ARACIS, singura instanţă care-şi stabileşte singură regulile după care validează sau nu calitatea instituţiilor universitare şi academice, un fel de stat în stat asupra căruia nici măcar ministerul nu-şi mai extinde autoritatea, e mult mai complicată decât pare. Ori decât par interesaţi a cunoaşte distinşii senatori şi deputaţi din comisiile de specialitate ale Parlamentului. Cel puţin în privinţa procedurilor de evaluare, monitorizare şi validare sau invalidare a acreditării, cel puţin în privinţa finanţării (pare amuzant, dar nu e, faptul că tocmai cel controlat şi evaluat, stresat, angoasat şi eventual lichidat, trebuie să şi plătească, consistent, suficienţa arogantă a celor care pretind a avea monopolul educaţiei universitare), cel puţin în privinţa manierei de selecţie a evaluatorilor, întodeauna de la universităţile de stat, din toate marile centre universitare, mai puţin din Iaşi!
Sigur că este straniu că în aceste comisii de control de căprari lăsaţi la vatră nu apare măcar ca observator un delegat al ministerului, cum ciudat este şi faptul că eventualele contestaţii, neadmise pe fond, pe argument ci doar pe formă, morală (sic) ori etică (sic) sunt arbitrate tot de cel contestat ori că reglementările proprii, nelegiferate, au un caracter arbitrar, entropic, chiar vexant ori contradictoriu, de genul stabilirii prin lemă a dimensiunii standard, în număr de pagini, a unui curs. Tot axiomatic, de conjectură, ţine suma unor vicii de fond, de la neconsultarea anexelor solicictate până la reluarea obsesivă a unor observaţii anterioare, de mult corectate şi remediate, de la atitudinea, comportamentul şi limbajul mitocănesc, impropriu uzanţelor academice, până la parcimonia cronică a timpului de control, evaluare, care nu mai permite sistematic un dialog al argumentelor ci doar o suită de monologuri ale surzilor. Că prea flagrant pretinsele constatări sunt contrazise de realitate, nu pare a mai deranja, ARACIS are întotdeauna dreptate iar când n-are, se aplică prima lemă, chiar dacă astfel apar recomandări contradictorii care exced autoritatea lucrului deja judecat, care frizează superficialitatea, incompetenţa, reaua credinţă sau uzul şi abuzul de prezumţia de vinovăţie.
Dar poate cel mai pregnant se simte în prestaţia acestei inchiziţii pretins educaţionale remanenţa unor standarde perimate, care duhnesc a ancient epoque, a manierei în care se preda socialismul ştiinţific cu limba de lemn ori ebonită, prin universităţile anilor de tristă amintire.
Evident şi nu mai puţin important rămâne răspunsul la întrebarea gordiană, cui prodest? tot acest demers, care oficial e plin de bune intenţii cam tot atât cât drumul spre iad, dacă este excedat sistematic dar unilateral de quid pro quo, în care erorile sunt sistematice dar mereu într-un acelaşi sens, de culpabilizare cu anasâna, gregar sau oricum, a iniţiativei particulare în educaţia universitară românească. Asta pentru că e greu să ne convingă cineva, de-o coincidenţă ceva, că aici ar fi vorba doar de prostie, nepricepere ori impostură cu ştaif, fără a nu exista şi o măţăraie sau şerpăraie de interese…
Cornel Simighian, redactor-șef Nova Apollonia
