Cultura

ianuarie 22, 2014
 

Eminescu nu piere pe mâna lui, ci pe mâna noastră, a criticilor

Mai multe articole de »
Postat de:
Etichete:

Paul Gorban: Domnule Academician Nicolae Manolescu, suntem la Botoșani cu prilejul Zilelor Eminescu, suntem înconjurați de poezie și (re)descoperim orașul care l-a dat pe cel care avea să fie numit poetul unui neam. Dumneavoastră faceți parte din juriul care acordă Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia, dar de multă vreme nu ați fost la Botoșani. Anul Acesta, iată, pentru prima dată premiul merge către generația poetică `80, la Cluj, la Ion Mureșan. Cum descoperiți după atâția ani Botoșaniul?

 Nicolae Manolescu: Nu prea am avut timp să umblu prin oraș să îmi dau seama de schimbări, nici măcar prin anii `59 – `60 când am făcut în Botoșani armata. Tot ce am văzut acum a fost centrul care mi se pare absolut remarcabil. Arată bine. Nu mai țin minte cum arăta acum mulți ani în urmă, când am venit pentru prima dată la festivitatea aceasta prilejuită de nașterea lui Mihai Eminescu.

 Credeți că astăzi, 15 ianuarie 2014, Mihai Eminescu mai este considerat de majoritatea românilor ca fiind Poetul Național?

 Ideea aceasta este un clișeu. L-a apărat Varujan Vosganian în cuvântul lui, în intervenția sa pe scena Teatrului Național de aici din Botoșani. E un clișeu și cred că cei mai mulți care îl știu pe Mihai Eminescu ca fiind poet național e pentru că atât știu despre el. Mie personal formula îmi displace și mă întreb ca nemții cum ar fi să spună Goethe, poetul național, englezii să spună Shakespeare, poet național, dramaturg național. Nu știu de fapt ce ar putea însemna a fi un poet național, dar dincolo de asta, acest clișeu are meritul tocmai de-al face pe Eminescu cunoscut în cercuri foarte largi. Dacă ne luăm după o anchetă mai veche făcută de o publicație, printre tinerii scriitori întrebați Ce părere aveți de Eminescu?, vedem că majoritatea aveau o părere proastă despre poet. Ei considerau că poezia lui nu mai interesează pe nimeni, că publicistica estecum este; lucru care i-a scandalizat pe unii. Te întrebi, în asemena condiții, ce se întâmplă?, cine e de vină? pentru o astfel de receptare? școala e de vină?… Atât școala, cât și multe alte instituții culturale ar fi trebuit să intervină la cunoașterea lui Eminescu. Dar, din păcate, școala nu face pentru Eminescu decât, la o ocazie festivă, câte o manifestare. Acum toti copii din școli spun, de ziua poetului, câte o poezie. Dincolo de asta ce face școala, îi învață pe copii să îl citească? Nu!

 Rămânem în zona clișeelor. Dumneavoastră ați spus în această seară, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, că atunci când avem de-a face cu interpretarea unei opere, oricât de vastă ar fi aceasta, ajungem la o limită. Opera lui Mihai Eminescu este, dacă nu mă înșel, una dintre acelea care se bucură de cea mai mare receptare. La o editură cu tradiție din Iași, la Junimea, există o colecție de critică, Eminesciana, colecție care aduce deja 78 de titluri. Credeți că noua critică va mai descoperi ceva de spus cu privire la opera lui Eminescu? Și în ce măsură este dispus criticul tânăr să se apropie de lirica lui Eminescu?

 Eu cred că nu resursele lui Eminescu se epuizează, nu resursele scriitorului, ci resursele comentatorilor. Aici nu e problema la scriitor, ci la critică. Câtă vreme critica va avea resurse noi de interpretare și va reuși să-l citească pe Eminescu în așa fel încât să-l facă interesant pentru generațiile care vin, Eminescu va exista. În curând, vor fi 125 de ani de la moartea lui și nu e problema lui cum îl înțelegem noi. Aici e doar capacitatea noastră de a-l citi și de a vedea în el alte lucruri, ceea ce înseamnă capacitatea noastră de-al face să răspundă așteptărilor noastre literare. Dacă nu reușim să facem asta, Eminescu nu piere pe mâna lui, ci pe mâna noastră, a criticilor.

 Se vorbește foarte mult în ultima perioadă de brand național. Atât politicieni, cât și oameni de cultură sunt angajați în căutarea acestui brand de țară. Credeți că Mihai Eminescu, poetul național, pentru cei mai mulți dintre români, poate fi considerat Brand de țară?

 Nu. Ne trebuie ceva mai modern. Și în general nu e bine să îți legi numele și reputația de țară de un brand aparținând secolului al XIX-lea. Altfel, orice poate fi brand de țară, la urma urmei orice produs comercial este un brand. Brandul e de fapt o chestiune ce ține de publicitate, de succes, de raiting, nu este o problemă de valoare. Pentru mine, de pildă, Turnul Eiffel, care este brandul Parisului, este o mizerie, nu am nicio plăcere să-l văd. După cum nu cred că Ateneul Român trebuie luat ca brand de București sau de țară. Dar asta e publicitatea. Poți face brand din orice, până la urmă, dacă ai strategii bune. Brandul de țară trebuie să pătrundă în spiritul public, iar dacă pătrunde… cine se mai întreabă apoi de el, de valoarea lui. El face succes, dar succesul nu are nicio legătură cu valoarea. 

 Schimbăm registrul și ne îndreptăm spre un capitol care a făcut istorie. Generația poetică `80. Când se vorbește despre această generație, inevitabil se vorbește despre numele dumneavoastră, ca fiind motorul acestei generați… Și aici aș aminti de Cenaclul de luni. Ne puteți spune cum a luat ființă acest cenaclu și, mai mult, ce a însemnat el pentru generația poetică `80?

 La origine, a fost o întâmplare. Câțiva poeți, foarte tineri la data aceea, tot vroiau să facă un cenaclu, pentru că în timpurile acelea începuseră să se publice mai greu, mai ales la debut. Apăruseră tot felul de interdicții. Prin anii `70 debutanții trebuiau să participe la niște concursuri, de unde se alegeau niște cărți. Mai existau posibilitățile, ce-i adevărat puține, izolate, de a publica în antologii comune. În acest sens se căutau niște moduri de a intra în viața publică, iar unul dintre ele era cenaclul. Acești tineri poeți tot căutau pe cineva să le facă un cenaclu. Ideea lui Călin Vlasie a fost ca ei să apeleze la mine. Eu mai avusesem o experiență cu un cenaclu, pe care îl țineam la Politehnică, un cenaclu care nu rezistase pentru că nu aveam ”marfă”. Și am zis atunci să accept să facem un nou cenaclu. Ne-am întâlnit într-o zi de miercuri, două zile înaintea cutremurului. Sala în care ne-am întâlnit s-a prăbușit. Deci dacă făceam prima ședință cu două zile mai târziu cenaclul avea un sfârșit înainte de a avea un început. Ceea ce a fost extraordinar a fost faptul că s-au adunat, s-au coalizat. Au venit un număr de poeți extrem de valoroși, iar asta nu ar fi tot… Erau niște copii foarte instruiți și care știau ce vorbesc. Își comentau propriile creații ca nimeni altcineva. Un cenaclu în care se citesc lucruri foarte bune, dar nu există discuții interesante moare. Cenaclul ăsta era interesant nu numai prin ce citeau ei, ci discuțiile lor erau formidabile. Ei făceau poezie pe care o descopereau și o teoretizau cum nu făcuse generația dinainte, generația mea de poeți: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu.  Nichita n-avea cap teoretic; Sorescu a scris comentarii bune de poezie, dar nu avea teorie poetică. Niciunul din generația `60, dintre poeții importanți, foarte inteligenți și talentați, nu excelau prin abstracție, prin teorie. Optzeciștii cu asta au venit, cu teoria. Să nu uităm că au început cu manifeste. Ei înainte de a-și publica poeziile au publicat tot felul de manifeste, care băteau în toate părțile. A. Mușina, M. Cărtărescu, B. Lefter, sunt doar câțiva dintre ei. Ăsta a fost un lucru extraordinar, și atunci, firește, că m-am atașat de ei. Ceea ce am făcut eu pentru ei a fost mai mult să-i moderez, să-i raportez la altă literatură… Îmi amintesc că la un moment dat i-am spus lui Mircea Cărtărescu că poemele lui vor duce către Minulescu și a sărit ca ars, pentru că Minulescu era un poet depreciat la data aceea; până la urmă a recunoscut și el că e ceva de Minulescu, acesta fiind un poet foarte bun de altfel, care a avut perioadele lui de urcușuri și coborâșuri din interesul public, ca și Topîrceanu. Iar eu am învățat de la acești tineri foarte multe lucruri. Propria mea concepție de poezie s-a modernizat, într-un fel, grație lor. Eu le datorez lor acest lucru.                 

 De ce ați dat denumirea cenaclului Cenaclul de luni, când de fapt, prima întâlnire a avut loc într-o zi de miercuri?

 Pentru că la acea dată nu prea puteai să dai alt nume, decât dacă ziceai Convingeri Comuniste, cum se chema revista de la Casa Studenților. Ca să evităm un nume din acesta ideologic, neplăcut, am zis să-l numim atât de neutru încât să nu poată fi refuzat. Și pentru că de obicei țineam în ziua de luni, am zis să îi spunem Cenaclul de luni. La o astfel de denumire nu putea comenta nimeni… ce aveau să protesteze?  

 Am descoperit în urmă cu puțin timp, în studiul unui autor, că generația poetică `80 ar avea în jur de 400 de autori. Este vorba despre studiul Generația poetică `80 și rostirea postmodernă a lui Daniel Corbu. În istoria literaturii nu vor rămâne toți. Vedeți, chiar în această seară s-a acordat pentru prima dată Premiul Opera Omnia unui reprezentant al generației `80. Sunt 23 de poeți premiați.

 Da, numai că sunt din vreo trei generații: de la Doinaș până la generația `80. Aici e o sită… Nu timpul, ci capacitatea noastră de înțelegere, de interpretare este cea care contează. În `68 când am citit, potrivit tablei de materie cu poeți a lui Călinescu, unde erau 100 de autori, am reținut 44. Astăzi, în istoria literaturii pot rămâne 15. Acum fac o versiune a Istoriei Literaturii Române pe înțelesul acelora care citesc, care va fi din sinteze, care nu va mai avea 2000 de pagini, ci 300, unde vor intra cred că până la 10-15 autori. În această versiune pe care o pregătesc nu trec dincoace de `89, nu trec spre generația 2000. Sunt un pic dezorientat, în ceea ce privește această generație. Nu îmi dau seama ce se poate alege de aici. Sita nu merge aici, se blochează. Sunt câțiva poeți, sunt câțiva prozatori, câțiva critici, dar nu mă simt în stare să-i citesc. Am făcut tentativa cu mai mulți dintre ei și nu mi-a plăcut ce am citit, dar nici nu vreau să spun că nu sunt scriitori. Cât despre noua critică, pentru mine, la început a fost ceva încurajator. Am constatat deodată că se revine la o perioadă mai veche în care erau foarte mulți cronicari literari, care cu timpul dispăruseră pentru că deveniseră eseiști, filosofi ș.a.m.d. Acum e o generație de cronicari literari care demonstrează că sunt  cronicari literari, critici de întâmpinare. Și acum e nevoie de ei, mai ales în condițiile în care internetul, rețelele de socializare și televiziunea încearcă să ne convingă că absolut oricine scrie, oriunde, e genial. Trebuie, totuși, spirit critic. Or dacă nu pui un filtru, nu ai un spirit critic în fața acestui val literar, riști să nu mai înțelegi absolut nimic. Cred că o echipă de cronicari literari (apropiați ca vârstă) în acest moment (6-7) ar putea face acest filtru, dar partea proastă este că suferă toți – sau aproape toți – de o boală, care s-ar putea chema prezenteism. Nu îi interesează decât ceea ce ține de generația lor, de gustul lor, de momentul actual. Ei nu sunt interesați de literatura deja clasicizată. Atunci, mă întreb, cum poți spune dacă o carte e bună sau proastă dacă nu o compari? Critica e o comparație permanentă, spontană. Orice afirmație pe care o fac despre o carte mă duce implicit la alte cărți, mai noi sau mai vechi. Dacă nu faci comparație nu poți să faci critică, mai ales la acest nivel, unde important este să spui DA sau NU. Un cronicar literar zice DA sau NU, nu stă să se întindă la analize. Argumentele vin apoi, pentru că de regulă în primul moment trebuie să mergi la sigur.       

 Pe filonul competiției se vorbește tot mai mult despre Nobel pentru un scriitor român. Criticul Nicolae Manolescu garantează un scriitor român contemporan spre premiul Nobel?

 Nu… Să nu exagerăm. Scriitorii români ar fi meritat în decursul timpului să ia Nobel. Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu sunt scriitori care puteau să ia Nobel. Dar încă o dată, premiul Nobel nu consacră neapărat niște valori, consacră niște trenduri, consacră niște mode. Și să nu uităm… câți poeți au luat premiul Nobel?… Foarte puțini. Cei mai mulți care au luat au fost romancieri și așa va fi și în continuare. Mircea Cărtărescu este fără îndoială un mare scriitor, dar nu poți să iei premiul Nobel numai pe romanul Orbitor și câteva nuvele, restul fiind poezie. Nu e nimeni de premiul Nobel în astfel de condiții, să fim sinceri. Îmi pare rău că este așa. Într-un fel este o competiție injustă, cu niște reguli care nu au a face cu literatura și valoarea literară. Merg pe politici de conținut și nu au legătură cu valoarea literară. 

 Rămânem în această zonă a dialogului despre competiție și comparație. Cum vedeți dumneavoastră peisajul, de ansamblu, al culturii române. Astăzi la Botoșani am văzut peste tot politicieni. Așa este și în țară. Cum e un eveniment cultural cum apar și oameni de cultură și politicieni. Parcă e un amestec…

 Părerea mea e că nu prea se amestecă… Am văzut și eu chiar aici la Botoșani, la Zilele Eminescu, că de la depunerea de coroane până la cuvântările de la Ipotești primii care au intrat în scenă au fost politicienii, apoi scriitorii. Dar asta nu înseamnă că se amestecă. Sunt două ape distincte, una mai maronie, alta mai limpede, dar ele nu se amestecă. Din păcate, cultura scrisă, cea care mă interesează pe mine, nu este subvenționată în momentul de față. Trebuie o lege de subvenționare a culturii scrise, așa cum există pentru teatre, pentru cinematografe, pentru filarmonică. Trebuie să existe și pentru cultura scrisă, pentru reviste. Nimeni nu înțelege ce importante sunt publicațiile. Fără acestea noi nu am ști ce se scrie, ce se publică.   

 Schimbăm registrul. Recent ați fost reales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Cum arată această Uniune în momentul de față? Aveți pregătite pentru 2014 proiecte noi?

 Avem o serie de proiecte și încercăm să obținem finanțare pentru cât mai multe dintre ele. În fiecare lună la USR se desfășoară diferite simpozioane tematice, maratoane literare, lecturi publice de poezie în străinătate. Avem câteva contracte cu ICR, iar acum încercăm să facem un contract cu TVR pentru realizarea, măcar o dată pe săptămână, a unei emisiuni literare. Subvenționăm în teritoriu diferite programe; acolo unde putem, unde instituțiile locale și de partid nu susțin nimic. Sunt și orașe unde există excepție: Iași, Alba Iulia, Botoșani, Sectorul 2. Cine își închipuie că e o mare bucurie să fii Președintele USR se înșală. E o muncă îngrozitoare. Ultimii bani pe care i-am primit ca să existăm, să intrăm în 2014, ne-au venit cu o săptămână înainte de sărbători. Dacă mai treceau două zile, băncile închideau și banii treceau în contul pe bugetul noului an, care avea să intre în funcție abia din a doua, a treia lună a anului, timp în care era să rămânem fără plăți pentru utilități, dar mai ales pentru salarii. 

 O curiozitate mai am… Se spune că Uniunea Scriitorilor este îmbătrânită și că scriitorii din noul val nu sunt interesați de a face parte dintr-o organizație învechită. Care credeți că sunt cauzele? Există un plan de reorganizare și reîntinerire a Uniunii?

 Este adevărat, în mare măsură, pentru că o bună parte din interesul acelora care vor să devină membri USR constă în a lua indemnizați de merit sau supliment la pensii, or un tânăr nu se gândește la pensii. Părerea mea e că face rău. Un tânăr nu câștigă nimic, dar este o solidaritate de breaslă, una necesară pentru a apăra breasla, pentru a apăra cultura. În USR nu sunt toți genii. USR nu e neapărat o asociație de elită, în care intră numai vârfurile. Sunt scriitori de toată mâna și așa a fost dintotdeauna. Toate țările din lume au de la genii – când acestea sunt – până la scriitori mai slabi. Nu se poate altfel, pentru că e o mașină care merge. Nu spun că în momentul în care USR dispare, dispar toate subvențiile, toate suplimentele de pensie și alte indemnizații de merit. De când cu criza economică am trecut prin pericolul acesta de trei ori cel puțin. Tragem obloanele și în acel moment se duce tot, de aceea vorbesc despre solidaritatea de breaslă pe care ar trebui să o arate și cei mai tineri scriitori.  

 NicoaleManolescu: Critic și istoric literar. S-a născut la 27 noiembrie 1939, în Râmnicu Vîlcea. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 1962. Și-a luat doctoratul în litere cu o teza despre Titu Maiorescu. În prezent este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti și director al hebdomadarului „România literară”. A ținut cronică literară a revistei „Contemporanul” (1962-1972) și a revistei „România literară” (1972-1989). Este unul dintre cei mai importanți critici literari ai României postbelice. A publicat următoarele volume de eseuri și studii de critică și istorie literară: „Literatura română de azi” (în colaborare, 1965); „Lecturi infidele” (1966); „Metamorfozele poeziei” (1968); „Contradicția lui Maiorescu” (1970); „Teme” (1971); „Teme 2” (1975); „Introducere în opera lui Al. Odobescu” (1976); „Sadoveanu sau Utopia cărții” (1976; ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2002); „Teme 3” (1978); „Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc”, I-III (1980-1983); „Teme 4” (1983); „Julien Green și strămătușa mea (Teme 5)” (1986); „O ușa abia întredeschisă (Teme 6)” (1986); „Despre poezie” (1987); „Desenul din covor (Teme 7)” (1988); „Istoria critică a literaturii române”, I (1990); „Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea” (1991); „Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului” (1999); „Lista lui Manolescu”, vol. I, II, III (2000); „Scrisul și cititul” (2001); ”Mihail Sadoveanu sau utopia cărții” (2002); ”Viața și cărți. Anintirile unui cititor de cursă lungă” (2009); ”Istoria Critică a literaturii române. 5 secole de literatură” (2008). În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român. În 1997 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 2013 membru titular al Academiei Române. Din 2005 devine președinte al Uniunii Scriitorilor din România, fiind reales la al treilea amndat în 2013.





 
 

 

Zbor direct Iași-Londra Heathrow, cu Blue Air, începând din luna mai

Aeroportul Iași și compania Blue Air anunță deschiderea noii rutei directe Iași-Londra, Aeroportul Heathrow, în data de 18 mai 2021. Zborul Iași-Heathow (și retur) va avea trei frecvențe pe săptămână: marți, joi ...
de Laura Romila
 

 
 

177 DE CAZURI NOI DE CORONAVIRUS IN JUD. IASI

Conform datelor oferite de Institutul Naţional de Sănătate Publică, până astăzi, 21 martie 2021, pe teritoriul judeţului Iaşi au fost confirmate 36703 cazuri cu persoane infectate cu Covid-19 (cu 177 de cazuri în plu...
de Laura Romila
 

 
 

AFACERE DE NIŞĂ

Afacerile de success din vestul Europei au intrat şi pe piaţa ieşeană. Doi antreprenori au deschis spălătătorii cu autoservire în care oamenii işi pot curaţ  hainele, păturile şi pilotele.  Ideea a prins repede ia...
de Laura Romila
 

 

 

CASE HOBBIT LA DOBRENI

Afacere de nişă unică în zona Moldovei. O tânără familie din comuna Dobreni, jud. Neamţ  a construit şase căsute hobbit. Locuinţele din lemn şi lut atrag ca un magnet turişti din toată ţara. Vizitatorii spun că...
de Laura Romila
 

 
 

Prima cursă de linie din Iași spre Dublin

Este vorba despre două zboruri pe săptămână (luni și joi) spre capitala Irlandei – Dublin. Noua rută va fi operată începând cu data de 26 aprilie 2021, cu o aeronavă de tip Airbus A-320. Prețurile pentru un segmen...
de Laura Romila
 

 




 
Marmura iasi Promovare online Carucioare copii suplimente nutritive & pro nutrition Granit iasi