Domnule Preşedinte, Doamna şi Domnule Vice-preşedinţi, Domnilor Colegi din Senatul Universităţii,
Domnule Rector, Doamna Prorector, Domnilor Prorectori
Stimaţi colegi din Facultatea de Psihologie şi Ştiintele Educaţiei
Prin prezenta scrisoare vreau să vă anunţ demisia mea din Senatul Universităţii “Al. I. Cuza”, după aproximativ un an în care am adunat multă frustrare şi nu puţină mânie. Tocmai pentru a mai potoli mânia, am preferat să amân anunţarea acestei decizii pe care am luat-o înaintea şedinţei de Senat de pe luna martie. Nu am venit la şedinţa cu pricina ca să evit o reacţie nepotrivită. Acum, o pot anunţa în calm. Motivele care m-au condus în această direcţie sunt mai multe. Nu are sens să le enumăr pe toate, aşa că mă voi limita la evenimentele care au făcut să sară capacul.
Acum aproximativ nouă săptămâni, la şedinţa din Senat din ianuarie, au apărut primele divergenţe majore de poziţii între Senat şi conducerea executivă a Universităţii, legate de aprobarea comisiilor de concurs pentru posturile de la Departamentele de cercetare. Cu acel prilej, membrii Senatului au constatat că li se cerea acordul pentru componenţa comisiilor, deşi nu fuseseră consultaţi în chestiunea mai importantă a organizării concursurilor ca atare. Cum citisem în presă mai multe intervenţii referitoare la situaţia precară a finanţelor Universităţii, am fost dintre cei care s-au opus destul vocal. Dl rector a avut o intervenţie în care, în mod esenţial, s-a referit la două lucruri – primul privea faptul că Monitorul Oficial publicase deja anunţurile despre concursuri, iar anularea acestora ar fi pus Universitatea într-o situaţie dificilă şi ca imagine publică, dar şi din punct de vedere juridic. În principiu, orice potenţial concurent putea da instituţia noastră în judecată. Al doilea argument a fost acela că informaţiile din presă privind situaţia financiară a Universităţii sunt eronate, chiar false. Această argumentare a părut de necombătut, astfel încât, după o lună, în şedinţa pe februarie a Senatului, comisiile au fost aprobate, au avut loc şi concursurile, ba chiar au şi fost validate. Numai că, la trei săptămâni de la şedinţa din februarie şi la şapte de la cea din ianuarie, conducerea executivă a Universităţii a anunţat adoptarea de urgenţă a unor măsuri de austeritate financiară, care se axează, exclusiv, pe reducerea veniturilor personalului ne-didactic cu 15% şi trecerea la plata simbolică a orelor de la plata cu ora, în ce priveşte personalul didactic. Asta deocamdată. Cum s-a putut deteriora atât de grav situaţia financiară a Universităţii în mai puţin de două luni îmi vine greu să pricep! Cum nu mai pricep alte câteva lucruri.
Poate nu exista altă soluţie decât reducerile cu pricina, dată fiind situaţia la zi a finanţelor Universităţii. Asta nu cred însă că presupunea obligatoriu şi tratarea arogantă şi dispreţuitoare a celor afectaţi de curbele de sacrificiu, pentru că ei sunt cetăţeni liberi ai unei ţări membre UE, nu sclavi pe plantaţii…
Spuneam că am lipsit de la ultima şedinţă de Senat ca să pot lua decizia în calm. Mânia mea nu era cauzată numai de măsurile de austeritate, care nu mă lovesc deocamdată – evit pe cât pot orele suplimentare ca să merg la cursuri cu poftă, nu în silă -, ci şi de ceea ce s-a întâmplat la concursurile pentru posturile din cercetare. Ca şi în cazul multora din bursele POSDRU, situaţie semnalată de mine în alte şedinţe de Senat, şi acestea au deschis un câmp larg de desfăşurare pentru nepotism, cumetrialitate şi conjugalitate. Nu trebuie să dau eu exemple, le ştiu toţi membrii comisiilor în culpă şi le pot afla toţi membrii Senatului măcar în zona lor de interes profesional. În acelaşi timp, ştiu câteva candidaturi excepţionale care n-au avut şansa unor asemenea relaţii privilegiate… Îmi amintesc că la începutul primului mandat al Domnului Rector au fost discuţii aprinse privind “Codul lui Işan”. Poate unele măsuri propuse atunci erau excesive, constat însă ca n-a mai rămas nimic din ele! Mai sus am rezumat primul motiv al demisiei mele. Cel de-al doilea se referă la faptul că, de fapt, oricât de vocal am fost uneori în şedinţe, n-am reuşit să apăr interesele colegilor mei din facultate care m-au trimis în Senat, deci nu mi-am îndeplinit mandatul. Ar fi mal-onest să mai rămân în poziţia aceasta, mai ales că, în plan personal, nu mi-a adus decât frustrare şi mânie, cum scriam la început. Le cer scuze pentru înşelarea, oricât de involuntară a ar fi aceasta, încrederii.
În al treilea rând, demisionez pentru că nu vreau să cauţionez, prin simpla mea prezenţă în Senat, măsurile de austeritate, pe care le-aş cauţiona chiar şi dacă aş vota împotriva Raportului Domnului Rector prezentat Senatului în şedinţa din februarie. Chiar dacă altceva nu s-ar mai putea face în acest moment, nu vreau să particip la această măsură. Prefer să suport consecinţele alături de colegii mei, cadre didactice sau nu. Nu mai revin aici la motivele care au condus la această situaţie a educaţiei universitare din România, pentru că ar fi eronat să credem că numai Universitatea noastră e în criză sau numai universităţile de stat au probleme. Am scris zeci de articole de analiză despre asta – un serial în „Timpul” acum vreo zece ani, altul pe iasuluniversitar.ro, multe articole în presa de toate felurile etc. Am scris şi despre subfinanţarea cronică a învăţământului românesc, cu aplicaţie şi la cel universitar, şi despre plagiatorii care nu păţesc nimic, şi despre explozia necontrolată a învăţământului universitar de stat de la începutul anilor 90 – o uriaţă risipă a resurselor insuficiente pentru a satisface orgoliile locale din târguşoarele patriei -, şi despre aberaţia înlocuirii finanţării pe post cu finanţarea pe cap de student furajat, şi despre funcţionarea sălbatecă a învăţământului privat vreme de un deceniu, şi despre aberaţiile legii Funeriu, şi despre capcana Bologna… Am scris despre toate fără nici un folos. De ce mi-am imaginat că voi putea schimba ceva ca simplă rotiţă într-o maşinărie de vot? Nu ştiu! În fond, pe 25 aprilie, când va avea loc şedinţa Senatului pentru această lună, împlinesc 60 de ani şi ar fi trebuit să mă eliberez de naivităţi prometeene! A propos de vârstă. Văd că foarte mulţi colegi când ajung la vârsta pensiei fac tot posibilul să-şi prelungească activitatea. Eu regret că nu există o soluţie decentă pentru pensionarea anticipată! Măcar n-aş mai asista la spectacolul degradant al reducerii spre zero a importanţei activităţii didactice, teoretic în favoarea cercetării, în fapt în folosul… raportării! Birocratizarea aceasta sufocă totul – imaginaţie, creativitate, bucuria cunoaşterii. Trăim cu iluzia că scientometria asta rău înţeleasă ajută la ceva, când ea nu face altceva decât să sufoce.
Îmi cer iertare dacă m-am lungit prea tare, dar cred că o asemenea decizie chiar necesita câteva explicaţii. Imi cer iertare şi de la dl Preşedinte că în discuţia telefonică de azi nu i-am spus nimic despre decizia mea. Am vrut să fiu echitabil, să afle toţi cei eventual interesaţi în acelaşi timp. Am mai dorit să evit presiunile în favoarea renunţării la decizie.
Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă doresc mai mult succes decât am avut eu,
Cu stima şi prietenie, Liviu Antonesei
