Sărbătoarea iubirii – Dragobetele, de pe 24 februarie – este revigorată de românii din străinătate. Tradițiile spirituale românești, precum Dragobetele, sunt reluate și duse mai departe de românii din străinătate, dintr-o dorință firească de legătură cu rădăcinile, de păstrare a identității în relația cu alte popoare, consideră etnologii. „Etnologul Doina Ișfănoni a declarat pentru AGERPRES că „aceia care au plecat la muncă pe diverse meridiane s-au lovit, în țările unde au fost — temporar sau permanent — de faptul că mai sunt, din când în când, întrebați: ‘La voi acasă ce făceați la timpul x, sau la vremea y? Dar copiii voștri ce făceau?'”. Sub acest aspect se ajunge, spune etnologul, la o anumită reluare a unor tradiții, înțelese de la „Cum mă îmbrac?” sau ‘Ce mănânc?’ până la Colindat, Călușari și, de ce nu, și Dragobete”. „Este o dorință de identitate firească a omului, care, pus în situația de avea șansa să se confrunte și cu alte tipuri de realități culturale, simte nevoia să aducă și el ceva de la el de acasă care să-l personalizeze”, a declarat etnologul Doina Ișfănoni.
Dragobetele se mai numește, în funcție de regiune, „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostițele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoțitul paserilor”, sărbătoarea fiind specifică zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea). Obiceiul are o tradiție milenară și marchează începutul primăverii, renașterea naturii, a dragostei, a apropierii. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia și iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii. Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) și Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut și sub numele de Dragomir, este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, Dragobetele se diferențiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiția catolică și este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, care sălășluiește mai mult prin păduri. Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat „zânul dragostei”, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților. El a devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această zi. Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.
Află mai multe despre această sărbătoare pe AGERPRES.ro
