Dineu cu proști e o piesă veșnic actuală. În primul rând prin calitatea scriiturii și datorită transparenței acțiunii, ușor de adaptat în orice societate posibilă. Personajul principal este un mare naiv, el face parte din familia personajelor etalon ce au fost întruchipate de mari artiști ai tuturor timpurilor.
Ceea ce creează deliciul acestei piese este confruntarea între cinismul declarat susținut de suficiența celor care cred că reprezintă miezul societății și oamenii simpli, retrași, inteligenți dar timizi, potențial creatori, care se trezesc față-n față cu situații limită.
Putem și râde la acest Dineu…, dar și să ascundem un plâns discret atunci când ne dăm seama că superioritatea morală, în lumea noastră, e asigurată de oamenii curați, cinstiți, simpli și generoși. Râsul declanșat și ironia reprezintă aspectele tonice ale acestei confruntări. Râdem cu poftă și ne bucurăm că dreptatea are ultimul cuvânt. Prostul piesei, care stârnește hohote de râs în final, se dovedește a fi chiar acela ce se crede superior și de nezdruncinat.
Concluzia piesei descrețește fruntea și permite să-l îmbrățișăm pe cel naiv și sărac, adică pe Francois Pignon. Celelalte personaje sunt fiecare reprezentante ale lumii de azi în toate dimensiunile ei, toate însă complet supuse conflictului principal și tensiunilor create între cei doi eroi – Pierre Brochant și Francois Pignon.
