S-a născut Rediviva, editură, dar mai ales o încoronare a eforturilor depuse de Centrul Cultural Italo-Român din Milano. Prezentarea primelor volume s-a desfășurat recent, iar la lansare a participat și consulul român din Milano, George Gabriel Bologan, care a apreciat munca depusă de Centrul Cultural. Au luat cuvântul istorici, poeți români, ziariști, fiecare expunând o impresie față de volum din propria prospectivă.
În ce consistă „Repere culturale românești în Peninsulă”, o carte în mare măsură în limba română, și cu rezumate în italiană? Redat în mai multe secții, volumul tratează momente istorice care au legat și leagă România de Italia, până la chestiunile cronicilor și la contribuțiile intelectualilor români stabiliți în Peninsulă.
Este semnificativă fraza, din Introducere, a Micaelei Ghițescu, care subliniază că textul „este o oglindă: a nenumăratelor țesuturi, antice și recente, care ne-au ținut legați. De-a lungul timpului, acestea au întâlnit și o ruptură, când între noi și voi a fost impus deșertul […]. Dar astăzi este timpul punților.”
Și drept punte e cultura, precum mărturisește Anuarul Centrului Cultural Italo-Român.
Este, totuși, necesar să se facă o precizare. Când ne gândim la punți, la legăturile între România și Italia, avem tendința de a ne aminti de timpurile străvechi, cele ale romanilor, când aceștia au cucerit Dacia. Timpurile despre care vorbește și Ascanio Centorio, o mărturisire însemnată și în Anuar, care afirmă că în Dacia se vorbea limba italiană, dar atât de stricată că nu se mai înțelegea. Dar apoi? După timpurile străvechi? De obicei urmează golul, până să ajungem la vremurile recente, când, ca legătură, ne vine în minte o altă, să-i spunem așa, ”cucerire”, cunoscută sub numele de ”emigrare”. Totuși, între cele două extreme temporale, există un evantai de intelectuali cu rolul de punte, menținând unite Italia și România. E mulțumită muncii minuțioase a creatorilor Anuarului, dacă astăzi avem posibilitatea de a umple un gol al memoriei și să regăsim bucățelele ce lispeau din puzzle. Și o putem face cu un mare avantaj: putând accesa multitudinea informațiilor unite într-un unic volum. Pentru a fi compleți, materialele nu lipsesc, dar e o literatură împrăștiată.
Pe lângă acest atu, Anuarul mai are unul: luciditatea și imparțialitatea cu care autorii au realizat studiile. Nu sunt semne de fals patriotism, ci o obiectivitate demnă de admirare, prin care au lăsat ca cititorul să capteze un mesaj șoptit: „românii nu sunt doar asta”, în bine și în rău.
Cugetările stârnite de lectura cărții sunt multe, cum se întâmplă când nimerești o carte deosebită, oricare ar fi natura ei. O întrebare totuși mi s-a oprit în minte, poate mișcată de patriotismul de care suferă des emigrații. La fel ca un părinte, ce nu-și vede fiul îndelung: ești mai indulgent. Deși indulgența, întrebarea menține o nuanță de obiectivitate: cum este posibil ca imaginea românilor în fața italienilor să fie una mai degrabă negativă?
Cetățeni români în Italia sunt cam un milion. Dintr-un articol apărut în presa italiană, se citește că elevii români în Italia sunt primii, ca număr, pentru al cincilea an consecutiv. Pe locul trei ca studenți la facultate. Cel puțin o sută sunt intelectualii români în Italia, printre ei scriitori, ziariști, actori, regizori, stiliști, balerini, cercetători fie afirmați, fie pe calea debutului. O mulțime sunt asociațiile românești în Italia.
Și în ciuda acestor cifre uluitoare, a persoanelor ce se dedică să schimbe ideea italienilor față de români, munca lor apare aproape ca o picătură de apă încrezătoare de a putea uda deșertul, același despre care vorbea Ghițescu în Introducere.
Soluția? Una singură. Aceeași deja adoptată de către asociații, intelectuali, aceeași pe care au adoptat-o Centrul Cultural și Editura Rediviva: să vorbim. Căci doar așa, mai devreme sau mai târziu, urechile se vor obișnui să asculte, să înțeleagă, să capteze în mod total aceste noi voci.
Autor: Irina Țurcanu, corespondent Italia
