Psihologi, sociologi, lingvişti, specialişti în biologia evoluţiei şi alţii s-au preocupat de această problemă, în încercarea de a descifra enigma umorului şi a râsului omenesc.
Cel mai interesant este că acest aspect al vieţii există pretutindeni în civilizaţia umană, chiar dacă lucrurile care ne amuză sunt diferite de la o cultură la alta – în timp şi spaţiu – şi de la o vârstă la alta, ca să nu mai vorbim de gusturile individuale.
Oamenii Evului Mediu se distrau adesea cu glume grosolane, care multora dintre oamenii de azi le-ar părea foarte naive şi vulgare, dar care lor li se păreau irezistibil de haioase. Cât despre vremurile contemporane, ele sunt bogate în fel de fel de soiuri de umor, fel de fel de „producţii” umoristice, de la filmele cu Stan şi Bran la caricaturile politice, de la comediile de pe scenele teatrelor la website-urile cu bancuri.
Dar ce este umorul? La ce foloseşte el? Ce anume este amuzant şi ce nu?
Trebuie să recunoştem că, deşi umorul pare ceva la îndemâna oricui – în fond, mai toţi ne amuzăm de una sau alta şi, în general, ştim să recunoaştem o glumă şi să râdem de ea -, la întrebările de mai sus nu e chiar uşor de răspuns.
Dar ce este umorul? La ce foloseşte el? Ce anume este amuzant şi ce nu?
Trebuie să recunoştem că, deşi umorul pare ceva la îndemâna oricui – în fond, mai toţi ne amuzăm de una sau alta şi, în general, ştim să recunoaştem o glumă şi să râdem de ea -, la întrebările de mai sus nu e chiar uşor de răspuns.
Teoria nepotrivirii
Umorul, spune această teorie – la care au aderat mulţi filosofi -, este perceput ca atare în momentul în care cineva realizează că există nişte nepotriviri, o relaţie dizarmonică între un concept implicat într-o anume situaţie şi nişte obiecte reale despre care se credea că sunt corelate cu acel concept. Nu nepotrivirea în sine, ci conştientizarea ei, ar fi sursa umorului, în termenii acestei teorii. Ne aşteptăm ca nişte lucruri să se desfăşoare într-un anumit fel, în conformitate cu normalul cunoscut de noi pe baza experienţei proprii, când, deodată, are loc o schimbare: se întâmplă ceva neaşteptat, se schimbă brusc cadrul de referinţă, se trece de la serios la joc, falsele noastre aşteptări sunt contrazise, aruncându-ne (cognitiv) într-o altă lume, cu alte reguli, care se bat cap în cap cu cele ştiute de noi, iar noi conştientizăm subit această schimbare şi gestionăm tensiunea rezultată în acest moment râzând.
Teoria superiorităţii
Ideea centrală a acestei teorii este aceea că o persoană face haz de necazurile alteia deoarece acestea îi întăresc sentimentul de superioritate. Originile acestei teorii sunt vechi; încă Aristotel afirma că suntem înclinaţi să râdem de cei inferiori nouă, de cei urâţi sau cu alte defecte, deoarece ne produce bucurie sentimentul de ne simţi superiori lor.
Psihologul evoluţionist Geoffrey Miller consideră că, din perspectiva evoluţiei, umorul n-ar fi avut nicio valoare ca mijloc de a-i ajuta pe strămoşii noştri să supravieţuiască în savanele Africii. Aspecte culturale ale vieţii, precum umorul, ar fi putut, în schimb, evolua prin selecţie sexuală: ar fi avut succes reproductiv mai mare acei indivizi umani capabili de umor, căci umorul ar fi putut fi un indicator al existenţei altor trăsături care erau importante pentru supravieţuire, precum inteligenţa.
Umorul, aşa cum îl înţelegem noi, rămâne o trăsătură specială şi fascinantă a speciei umane, o faţetă încă enigmatică a culturii produse de om în evoluţia sa.
Sursa: descopera.ro
Autor: Gianina Gheorghiu
